Recenzie „Brain on fire” (Bianca Pescaru)

„Brain on fire” se bazează pe cartea autobiografică scrisă de Susannah Cahalan. Drama a avut premiera în septembrie 2016 în Canada. De-abia la câteva luni după a intrat în cinematografele internaționale. Un singur weekend a fost de ajuns pentru a realiza că va fi un eșec la box office. Filmul a fost preluat la scurt timp de Netflix.

Am evitat să îl văd până acum, nu doar pentru că a apărut destul de târziu în România. Scenariile bazate pe viața reală sunt adesea mai intense, mai triste, cu o putere mai mare de convingere. Fiind capabilă să empatizez cu personajul, știam că filmul mă va afecta din punct de vedere emoțional. Ce m-a ajutat să îl duc la capăt a fost cunoașterea anterioară a ideii de final fericit. Ancorarea în realitate aduce o poveste dură pe ecrane. O tânără jurnalistă pierde controlul asupra propriei vieți în urma unei probleme de sănătate pe care niciun doctor nu o poate numi cu certitudine. Cel mai mare vis al ei fusese să ajungă un jurnalist de investigație la New York Post, un vis care poate părea prostesc pentru unii, ne transmite ea din punctul de vedere al naratorului. Avea o viață simplă, încărcată de fericire. Scria articole mărunte, dar mergea cu pași mici spre împlinirea visului ei. Părinții o susțineau în meseria pe care și-a ales-o, un lucru care nu se întâmplă prea des în prezent. Întâlnise un producător de muzică cu care se vedea petrecând restul vieții. Apoi, ceva s-a schimbat. Nimic nu poate fi perfect pentru totdeauna. Visul ei se spulbera pe zi ce trece. Devenea prizonieră în propriul corp. Nici măcar ea nu își putea explica ce se întâmpla cu ea. Doctorii cu atât mai puțin. Incompetența lor atinge uneori nivele imposibile.

Majoritatea recenziilor sunt negative. Oamenii se așteptau la o turnură de situație la sfârșit, la o altă abordare a unei boli mentale. Povestea li se pare plictisitoare. Unii ar fi preferat să o schimbe, iar apoi s-ar fi plâns că nu e conformă realității. Unii voiau efecte speciale, o romanticizare a întregului episod petrecut prin spitale. Dar lumea are nevoie să se trezească la realitate. Viața de multe ori bate filmul! Cum ai putea găsi ceva romantic într-o situație când întreaga viață ți-e întoarsă cu susul în jos, când dintr-odată totul se năruie din cauza unei probleme de sănătate?

Chloë Grace Moretz o interpretează pe Susannah. Talentul ei m-a uimit încă de când am văzut-o prima oară pe ecran în 2013. Devenită celebră odată cu „Carrie”, Chloë e unul dintre acei copii actori care și-au trăit întreaga viață în fața camerelor. Spre deosebire de alții, ea nu a luat-o niciodată pe arătură. Alte nume mari în distribuție sunt Richard Armitage și Carrie-Anne Moss. Armitage e un tată protector, dar rămâne puțin morocănos, așa cum ne-a obișnuit cu interpretarea  lui Thorin în „Hobbitul.” Moss rămâne o femeie puternică, cea pe care se bazează toți pentru a înainta. Chiar dacă e același rol pe care îl joacă mereu (Jessica Jones, Humans, Matrix), nu pot nega că îl joacă la perfecție. Nu am nimic rău de zis despre performanța lor. E păcat totuși că actorii cu adevărat talentați apar în filme pe care lumea alege voit să le ignore.

Producătorii au folosit mișcări de aparat doar în momentele-cheie. În rest, cadrele sunt filmate cât mai simplu pentru a reda realitatea cât mai adecvat. Soundtrack-ul nu aduce nimic special în atenția publicului. Întregul film poate fi caracterizat prin cuvântul „modest.” Emoțiile personajelor sunt puse în prim-plan. Filmul e suficient de scurt încât să păstreze atenția și suficient de lung încât să nu pară incomplet. „Brain on fire” nu e un film de Oscar. Nu e un film memorabil, nu aduce nimic nou, nu i se aplică noțiunea de „special.” E doar o dramă cu actori buni. E o poveste reală care are posibilitatea de a ajuta numeroși oameni.

(Visited 12 times, 1 visits today)