Călin Băcican este sensei la Clubul Sportiv Shin Do Timișoara care face parte din cadrul Fundației Române de Aikido Aikikai. Își are sediul pe Bulevardul Regele Carol I, la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara.

Î: Cu ce vă ocupați?

R: Sunt economist de profesie. Lucrez la finanțele publice, iar în particular am o pasiune de vreo douăzeci și ceva de ani. Adică, practic, m-am apucat în `94 de aikido și, de când am văzut prima oară, mi-a plăcut. Cu timpul am ajuns să și predau.

Î: Am înțeles că aikido reprezintă „arta păcii.” Ce ar putea însemna această sintagmă?

R: Este o artă marțială, prin care o energie negativă care vine către tine, reprezentând o lovitură, un gând rău, orice vine către tine, o transformi într-o energie pozitivă.

Î: În aikido am înțeles că nu există adversar.

R: Singurul adversar cu care te vei lupta toată viața este persoana ta. În rest avem parteneri cu care colaborăm, în sensul că lucrăm 2-3-4, doar că transformăm ceea ce vine de la partenerul nostru. Transformăm într-o formă elegantă mesajul că putem  să-l ucidem, dar că alegem să nu o facem.

Î: Deci este o artă marțială cu un stil de luptă pur defensiv. Nu este ofensiv, cum sunt toate celelalte, precum karate sau jujitsu.

R: Nu pot să vă spun cum sunt celelalte. Pot să vă spun că aikido, da, îl putem considera un stil de luptă defensiv în sensul că, dacă suntem atacați, răspundem prin modalitatea în care o facem. La început este o variantă fizică în care un atac al partenerului îl transformăm, iar, pe măsură ce înaintăm, învățăm să transformăm aceste atacuri și din partea unui șef, unui coleg, din partea unui adversar.

Î: Din punct de vedere mental, la ce ajută aikido?

R: La nivel fizic este o înșiruire de tehnici, de luxații, de proiectări, de transformări. La nivel psihic, toate aceste lucruri practicate ani de-a rândul ajută la devenirea noastră ca om. Pentru că în aikido nu există competiție. Competiția este cu tine însuți. Întotdeauna ar trebui să ne depășim pe noi înșine.

Î: Câte tehnici există?

R: Nu pot să vă spun un număr. Hai să zicem că nu atât tehnica este importantă, cât principiul. Sunt anumite principii care se aplică în aikido și, după ce le obținem,  fiecare tehnică se adaptează la fiecare om în parte. Pentru că sunt unii oameni care sunt mai rapizi, alții mai înceți. Sunt unii mai înalți, sunt unii mai scunzi. Nu este o tehnică universală. Dar, ca principiu, ele se regăsesc de fiecare dată.

Î: Ați spus că în `94 v-ați apucat de aikido. Cum ați ajuns să practicați această artă?

R: Mi-am dorit de foarte mic să practic arte marțiale. Am văzut un afiș pe stradă, m-am dus, am văzut, am practicat și practic și în ziua de azi și o să practic cât îmi ajută Dumnezeu.

Î: De ce ați decis că tocmai acesta este potrivit pentru dumneavoastră, când sunt atât de multe altele?

R: Nu a fost o decizie ala-bala-portocala. Am fost la un curs de karate și am simțit că nu se potrivește cu mine. Am ajuns la aikido, nu știam absolut nimic despre el. Deci absolut nimic! Nici măcar ce înseamnă. Am fost, mi-a plăcut ceea ce am făcut și îl practic și în ziua de azi. Adică, pentru mine, personal, oricât de obositoare ar fi o zi, de consumatoare de energie, o practică de aikido te ajută să îți recapeți energia, puterea. Te ajută în sensul, nu că te face mai puternic fizic, ci efectiv, te obligă ca mental să fii atent la antrenament, să practici antrenamentul. Iar mintea ajunge să se relaxeze. Și totodată corpul.

Î: În câți ani ați devenit sensei?

R: Din `94 m-am apucat, în 2007 mi-am dat primul grad de shodan. În aikido sunt grade mici și grade mari. Gradele mici pleacă la adulți de la șase kyu la un kyu (6, 5, 4, 3, 2, 1 kyu). După aceea urmează gradele de centură neagră: 1 dan, 2 dan, 3 dan, 4 dan, cât poți.

Î: Dacă aveți dan sunteți sensei?

R: Nu. Dacă ai dan ești Morihei Ueshiba, maestru care nouă ne-a luminat calea. El spunea că absolvirea unui grad este de fapt confirmarea gradului anterior. Sensei înseamnă profesor. Avem colegi care au acel dan, doar că nu sunt profesori. Pentru a fi profesor trebuie să îți asumi și răspunderea.

Î: Pentru dumneavoastră, ce reprezintă aikido? E mai mult o formă de luptă fizică sau sufletească?

R: Pentru mine aikido reprezintă un stil de viață. Adică, vreau să vă spun că nu m-aș vedea făcând altceva. Nu aș putea trăi fără. Avem o perioadă vara, de exemplu, când facem o pauză. Toată lumea e în concediu. După o lună și jumătate, parcă mă mănâncă picioarele, mâinile, să merg să mă antrenez.

Î: Pe cine preferați să învățați mai mult: pe copii sau pe adulți?

R: Provocările sunt diferite pentru copii și pentru adulți. Nu am o preferință anume nici ca vârstă, nici ca sex, nici ca greutate. Ceea ce îmi doresc eu de la elevii mei este timpul pe care îl alocă pentru aikido să-l folosească în cât mai mare măsură. Adică, dacă mă întrebați personal pe cine prefer să antrenez, prefer să antrenez persoanele care își doresc cu adevărat să facă asta. Există și studenți în cadrul grupului. Trei studenți. Am elevi la liceu. De la 14 ani se consideră că intri în zona adulților la antrenamente.

Î: Și dacă nu știu să facă absolut nimic și vin doar de la 14 ani îi luați de la capăt?

R: Sigur. Ceea ce noi oferim oamenilor, indiferent de vârstă este posibilitatea de a se antrena. Am avut colegi care s-au apucat la 70 de ani.

Î: Dar nu e nevoie de o condiție fizică?

R: Nu. În aikido înveți să respiri. După aceea, îi învăț pe elevii mei să cadă. Foarte multă lume fuge de cădere. Atât căderea fizică, psihică, economică, socială…toată lumea fuge de ea. În aikido îi învățăm căderile. Îi învățăm că, de fapt, căderea nu este sfârșitul unei lupte, ci repoziționarea față de un partener sau de o situație.

Î: Se ajută de partener pentru a se ridica?

R: Nu. Există și posibilitatea să te ajute partenerul, dar înveți să te ridici singur. După aceea îi învăț rostogolirile, ceea ce este iarăși foarte important. Haideți să vă spun: mie aikido mi-a salvat viața. Toată lumea când aude de aikido, arte marțiale se gândește la lupte. Mie mi-a salvat viața în sensul că jucam tenis cu piciorul pe o scenă undeva la un metru și jumătate. Au dat cu mingea, mă uitam după ea, am călcat în gol, am căzut de pe scenă. Miile de ore de căderi practic mi-au transformat timpul de cădere, l-au lungit și am avut timp să pun mâna, să mă rostogolesc frumos și să ajung în picioare. De aia zic că astea sunt elementele principale: postură, căderi, rostogoliri, respirație. De-abia după aceea vin tehnicile. Ideea este că șansele să te bați efectiv în ziua de azi sunt destul de mici. Trăim totuși într-o lume sigură, cât de cât. Șansele să te împiedici de un prag, să te împingă cineva din greșeală, să cadă un ghiveci de sus sau o creangă sunt mari, sunt reale. Practicând aikido înveți elemente din aceste aspecte. Ține și de cât de multă practică ai.

Î: Totuși, este bine și că te poți apăra, chiar dacă nu se iscă conflicte.

R: Da. Deci, indiscutabil, aikido te învață să te aperi. Elementele pe care eu pun accent, în prima parte, că m-ați întrebat de începători, sunt elementele mai-înainte menționate. După aceea, dacă ai trecut de etapa asta, mergem la tehnică. Și la începători le arăt anumite tehnici pe care le pot practica. Finisarea lor, în schimb, durează mulți ani.

Î: Câte dojo-uri există în România?

R: În România sunt 57. Invit pe toată lumea să vină să practice. Eu le spun oamenilor: veniți, vedeți despre ce e vorba, vedeți ceea ce fac eu. Dacă vă place rămâneți, dacă nu, mergeți mai departe. Ideea este că fiecare persoană ar trebui să își găsească modalitatea prin care să practice o artă, indiferent de care este ea, atâta timp cât îi face plăcere.

 

Lavinia Obreja

Centrul de preferințe pentru confidențialitate

Necessary

Advertising

Analytics

Other